Deși spunea despre casele cu chirie că „nu sunt poetice decât în romane sau după ce te-ai mutat din ele“, Liviu Rebreanu a închiriat, în 1934, un apartament la etajul al IV-lea al blocului din bulevardul Elisabeta, nr. 97, astăzi Mihail Kogălniceanu, din Sectorul 5.
Pe placa comemorativă stă scris că marele scriitor a locuit acolo din 1934 până la moartea sa, în 1944, or adevărul este că apartamentul a fost folosit mai mult de soția sa, Fanny, cu care se căsătorise în 1912.
Citește și Marele romancier Liviu Rebreanu, trăitor în sectorul 5
Liviu Rebreanu prefera să scrie în casa sa din localitatea argeșeană Valea Mare, aflată în apropiere de „Florica“ Brătienilor, deși trebuia să îndeplinească și atribuțiile de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, din 1941, și de director al cotidianului Viața din ianuarie 1942.
Familia Rebreanu a mai avut o casă proprietate personală pe strada Vasile Conta, nr. 7-9.
Liviu Rebreanu a mai locuit, potrivit lui Corneliu Lupeș, „în fosta stradă Take Ionescu, nr. 12, astăzi lt. col. Paul Ionescu, nu departe de Buzeşti, la intersecţia străzii Al. I. Cuza cu bdul Gh. Duca, tot în zona Gării de Nord, unde mai locuise odată (Calea Griviţei, 153).
În noiembrie 1931, când acelaşi chiriaş se mută în strada Pietăţii, astăzi C. Coandă (noiembrie 1931-mai 1934), aflată între str. Căderea Bastiliei şi bdul Lascăr Catargiu”.
E drept că a mai avut o „locuinţă“, închisoarea Văcăreşti, unde a fost încarcerat la data de 15 februarie 1910, pentru ca, după patru luni, să fie extrădat şi întemniţat la Gyula, de unde a fost eliberat la 11 august, spune aceeași sursă.
Mărturia lui Tudor Vianu
Despre situația locativă a autorului romanului „Pădurea spânzuraților”, mai avem mărturia lui Tudor Vianu: „Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi găsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova, pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţă dărâmată de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă unde se sfârşise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci a cincea, a şasea oară romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua pînă la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbîntate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută.“
La Capșa, cu Minulescu
La Iași, fusese vecin cu Ion Minulescu, ci şi în Capitală, unde s-a legat o prietenie care se va desăvârși la Capșa.
„Pe ușa de la Capșa a intrat mare, vânjos, alb, pietros, Rebreanu. A doat o mână lată și întreagă lui Minulescu…
– Un sfarţ de alcool. Ei, ce mai combateţi? Şi îşi duce două degete prin şuviţa de păr argintiu ce-i cade pe frunte.
Şvarţul a sosit. Rebreanu, calm, dă foc spirtului pe zahăr şi când flacăra albastră este aproape să se potolească toarnă lichidul negru. Tuşeşte în mâini, se aşează mai bine pe canapea, şi amuzat deodată de o vorbă a lui Minulescu râde cald, copilăreşte, generos, cu dinţi galbeni de tutun”, scria presa bucureșteană la 1929.
Cetățeanul TV
