Înainte de pandemia de coronavirus, România a avut de înfruntat, de-a lungul vremurilor, multe alte molime cu mult mai devastatoare. Gripa spaniolă, tifosul exantematic sau ciuma au secerat sute de mii de români.
La fel ca în ziua de azi, autoritățile au răspuns prin carantină, izolare și pedepse pentru cei care ieșeau din case fără motiv. Aflat și atunci în prima linie, personalul medical a fost cel mai expus infecțiilor. Astfel, fiecare al cincilea medic a plătit cu viața devotamentul față de cei pe care îi îngrijeau.
Paralele cu ceea ce ni se întâmplă în prezent merg și mai departe. Transmiterea comunitară a dictat de fiecare dată numărul imens de victime. Adică o transmitere susținută a bolii cu număr mare de cazuri într-o perioadă relativ redusă de timp, care a afectat anumite grupuri sau comunități.
Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918, în plină epidemie de gripă spaniolă
Cea mai recentă molimă care a lovit România a fost gripa spaniolă. Este considerată cea mai devastatoare pandemie din istorie, iar tulpinile de astăzi sunt derivate din acel patogen.
Gripa spaniolă a provocat în întreaga lume tot atâţia morţi ca Primul Război Mondial, iar unii experţi asigură că acest conflict mondial s-a încheiat din cauza epidemiei.
În ceea ce privește România, pandemia de gripă spaniolă a marcat Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918. Gripa a afectat puternic și Ungaria și Transilvania, fiind principala piedică în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia.
Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, a realizat o cercetare despre modul în care s-a desfășurat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, în plină epidemie de gripă spaniolă.
În spațiul transilvan, scrie Tudor Roșu, după unele mărturii ale evenimentului de la 1 decembrie, oamenii purtau în jurul gâtului mărgele din căței de usturoi, în speranța prevenirii gripei.
Exemplul octogenarului Gheorghe Pop de Băsești, care a călătorit spre Alba Iulia într-o stare avansată a bolii, a fost perceput ca unul vecin cu eroismul. El a ajuns în orașul unirii în 30 noiembrie, “dar oboseala drumului l-a doborât la pat”. „Cu toată febra ce-l muncea, el s-a ridicat, a venit să prezideze Adunarea Națională și să-i binecuvânteze rostul fericit”.
Și Ștefan Cicio Pop, președintele Consiliului Național Român, cel mai important om al Transilvaniei la acel moment, era grav bolnav, dar, își amintea el cu mândrie, “boala nu m-a putut opri”. Ştefan Cicio Pop fusese bolnav de mai devreme din noiembrie, aducând gripa de la Budapesta.
„Cu boala spaniolă pretutindeni”, organizarea Adunării Naționale a avut de suferit. Mai mulți delegați ce trebuiau să reprezinte națiunea română au lipsit de la Alba Iulia, îmbolnăvindu-se, foarte probabil, în răstimpul trecut de la delegarea lor ca reprezentanți ai națiunii (cele mai multe alegeri s-au organizat în 25-27 noiembrie) și data programată pentru călătoria la Alba Iulia (în general, 29-30 noiembrie).
Regina Maria, afectată de molimă
Chiar și Regina Maria a fost afectată de boală, la o săptămână după 1 Decembrie. Regina a lăsat şi o descriere plastică a modului de manifestare a bolii: „Am fost bolnavă, foarte bolnavă. Pe neașteptate, aproape fără să-mi dau seama, parcă m-a izbit ceva în spate și m-a pus jos, tocmai când lumea voia să petreacă cu mine. M-am îmbolnăvit, oribil, dureros, așa cum n-am mai fost niciodată. Au fost zile chinuitoare de febră și stare proastă, de slăbiciune, de înspăimântător delir și insomnie, de am crezut că o să-mi ies din minți. Deci așa arată faimoasa gripă spaniolă! […] Văzându-i pe alții murind în jurul meu, toată lumea tremura pentru mine”.
Cu ce erau tratați bolnavii de gripa spaniolă
Măsurile profilactice trebuie contextualizate în mentalitatea epocii, cu imperativele acelor zile. Decalajul față de statele apusene e vizibil, unde se încercau metode moderne de profilaxie, de la măști de protecție la izolarea celor afectați.
Dozele mari de aspirină recomandate și administrate în timpul pandemiei de gripă din 1918-1919 se pare că au contribuit la creșterea mortalității prin toxicitate și acumulare suplimentară de lichid în plămâni. Doctorii nu înțelegeau încă pe deplin dozarea sau farmacologia aspirinei, însă o recomandau din neputința de a face altceva.
Industria medicamentelor a promovat desigur utilizarea aspirinei în tratarea gripei, iar pacienții, familiile lor și instituțiile o acceptau din lipsă de speranță.
CITEȘTE ȘI: Achiziții suspecte la Ministerul Sănătății, în vreme de coronavirus
Jurământul cioclilor din Ardeal: „Bune și adânci morminte voi săpa…”
În vreme de pandemie, un rol important în comunități îl jucau cioclii. Epidemia de ciumă a fost cea care a favorizat apariția cioclilor – oameni vindecați de ciumă care deveniseră imuni și care aveau îndeletnicirea de a curăța orașul de cei care mureau de molimă.
În timpul marii epidemii de ciumă din 1738-1739 în Cluj autoritățile austriece au înființat un Consiliu Sanitar care avea în subordine un chirurg și un farmacist, un inspector de ciumă, un comisar pentru bolnavi, ciocli și comandantul purtătorilor de cadavre care urmau să locuiască în afara orașului.
Toți cei din subordinea consiliului depuneau jurăminte specifice, însă nu s-a păstrat decât cel al cioclilor:
„Eu, (..), jur pe Dumnezeul viu, că în primul rând voi păstra numele lui în laudă, voi înconjura beția, cearta, înjurătura, voi fi cu supunere față de onorata administrație, consiliul sanitar, apoi față de maestrul breslei mele; cadavrele le voi înmormânta cu omenia cuvenită breslei, nu le voi jefui; bune și adânci gropi voi săpa; mă voi mulțumi cu plata dată; pe cei necăjiți cu nimic nu am să-i supăr; în oraș și nici în „Hostat” în afară de necesitatea de a înmormânta (dacă nu din ordinul superiorilor) nu voi intra; semnul destinat al ocupațiunii mele am să-l port în loc vizibil; cu nimenea, nici cu familia mea, în afară de tovarășii mei, nu voi fi în atingere. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”
CITEȘTE ȘI: Șofer român de tir, ucis de coronavirus în Italia
Carantină în vreme de ciumă
Acum circa două sute de ani, ciuma bubonică (pesta) a lovit Țările Române, ambele capitale – Iași și București trecând prin flagelul „morții negre”.
Boala, produsă de bacteria Yersinia pestis, a fost adusă de la Constantinopol chiar de noul domnitor fanariot înscăunat după plecarea rușilor, Ioan Vodă Caragea. „La 13 septembrie 1812, s-a ivit ciuma între oamenii Curții veniți cu vodă de la Țarigrad”. Deși Caragea a stat împreună cu suita sa timp de trei săptămâni la carantina de la Văcărești, ciuma s-a răspândit cu repeziciune în țară și a decimat mai ales populația Bucureștiului.
Rudele ciumaților erau obligate să se autoizoleze la domiciliu, în carantină, iar autoritățile le ajutau cu procurarea și livrarea alimentelor pentru care trebuiau să plătească. În anumite situații disperate, statul acoperea cheltuielile cu mâncarea necesară supraviețurii celor izolați în carantină.
La fel ca în prezent, când Biserica refuză să oprească slujbele, și atunci Biserica avea propriile modalități de luptă cu ciuma, care mai mult contribuiau la răspândirea ei, decât o combăteau. La Iași, s-a apelat la sfânta Paraschiva de la Suceava și s-a pornit în procesiune cu moaștele ei pe ulițele urbei. Măsura a avut efecte contrarii scopului ei, așa cum ar fi trebuit să se cunoască din exemplele anterioare.
CITEȘTE ȘI: EXCLUSIV Rujuri cu Covid la Spitalul Universitar
Molimele închideau granițele
În momentul în care izbucneau molimele, autoritățile luau ca primă măsură de prevenție carantina și închiderea granițelor și stabilirea de carantine pe Dunăre, așa cum a procedat în 1811 generalui Mihail Kutuzov, care comanda trupele țariste ce ocupaseră principatele în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.
„Prin corespondenții mei am aflat că la Constantinopol s-a ivit ciuma și din aceast cauză trebuie să luam toate măsurile de precauție pentru ca această boală contagioasă să nu poată pătrunde în teritoriile ocupate de noi. Dispun, deci, ca vămile din Zimnicea și Vidin să fie închise cu totul.
În privința comunicației dintre Giurgiu și Rusciuk, trebuie să luați măsuri severe la trecerea curierilor și a altor călători turci în partea aceasta de la Dunăre. Să dispuneți șefilor unităților așezate de-a lungul întregului teritoriu ocupat de armata comandată de dv., să supravegheze ca nici pescarii de pe Dunăre, cu un cuvânt nimeni să nu comunice cu malul drept până când nu mă voi convinge de întreaga putere de răspandire a acestui rău”.
Tifosul exantematic a exterminat 300.000 de români
Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică a reprezentat pentru statul român o grea lovitură.
Perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat a fost în anii 1916-1918 (cu prelungire în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale). Evenimentele au fost parte a unui val epidemic la baza căruia au stat condițiile determinate de Primul Război Mondial și Războiul Civil Rus. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.
Epidemia a ucis în Regatul României nu mai puțin de 300.000 de oameni sau, cum se exprima Constantin Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Alături de aceștia se numără victimele din Basarabia (unde epidemia a evoluat în perioada 1918-1920) și mai puțin, din Bucovina (1919) și Transilvania (1919), în ultimele două provincii situația epidemiologică fiind net superioară. Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de onoare în perioada de evoluție principală a epidemiei, se numără aproape aproape 350 de medici (aproximativ o cincime din corpul medical) și 1.000 de sanitari români, precum și 4 medici francezi, alături de un număr mai mare de infirmiere din Misiunea Militară Franceză.
Cetățeanul TV
