Șampania și pâinea de pe Puțul cu Apă Rece. La pas prin istoria Sectorului 5

În fostul cartier Uranus, pus la pământ de „sistematizarea” lui Ceaușescu, strada Puţul cu Apă Rece era cunoscută, în special, pentru șampania și pâinea care se făceau acolo. Ziarul Cetățeanul și Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache” al Sectorului 5 vă propun o incursiune în istoria acestor locuri.

Intrarea în curtea casei de vinuri spumante „Mott & Fils” se făcea prin porțile aflate unde strada o cotea brusc. Înainte, pe acel loc fusese vechea grădină Trocadero, botezată după modelul parizian. La sfârșitul veacului al XVIII-lea, începutul celui de-al XIX-lea,  se ridicase acolo vestita Curte Arsă, din care fabrica de șampanie moștenise niște pivnițe numai bune de adăpostit licorile aflate la fermentare.

Planul Bucureștilor de la 1911 ne arată că grădina Trocadero era încă pe acele locuri.

Citește și Palatul maur din strada dr. Lister. La pas prin Sectorul 5

Pe partea fabricii, după curbă, începea urcușul abrupt al străzii Pelerinilor, vestita Scăricică, şi Fabrica de pâine „Otto Gagel”, redenumită după naţionalizare „Steagul Roşu”.

Furnizorii Casei Regale

Şampania Mott era renumită nu numai în România interbelică, unde Mott & Fils era principalul furnizor de băuturi al Casei Regale, dar și în lume, produsele sale servindu-se pe vapoarele transatlantice datorită operatorului trenului Orient Express. În 1948, comuniştii au naţionalizat fabrica Mott & Fils şi i-au dat numele „Zarea”.

Proprietarii au ajuns în temnițele comuniste, iar calitatea produselor marca „Zarea” a început, încet, să se ducă pe apa Sâmbetei…

Wilhelm Mott venise din Germania să lucreze la compania de vinuri spumante Rhein, din Azuga, deţinută de Wilhelm Rhein, un descendent al unei vechi familii de saşi din Braşov.

După ce a furat meșteșugul facerii șampaniei, Mott s-a mutat la Bucureşti, unde, în 1912, a deschis pe Calea Griviţei o făbricuță. Apoi s-a a mutat pe strada Luigi Cazzavillan, unde fabrica a funcţionat până la cumpărarea pivniţelor de pe strada Puţul cu Apă Rece, în 1922. De atunci, compania Mott & Fils a produs, pe lângă şampanie, vinuri fine, vermut, ţuică, apă minerală, vin pelin, dar şi nectar.

Astăzi tot despre ce am povestit a dispărut, fiind acoperit cu un strat de pământ de circa 15 metri peste fostul nivel străzii. Dealul a fost nivelat şi este un teren între Palatul Parlamentului, a cărui adresă poștală este: str.Izvor nr.2-4, Sector 5, şi garajul-depozitare ce fusese, cândva, Stadionul Republicii (ANEF).

Cea mai mare brutărie din București

În București era o tradiție ca nemții să deschidă brutării și franzelării în care făceau pâine de primă clasă.

Nici cea a lui Otto Gagel, inaugurată într-o casă veche de pe strada Doamnei, mutată în altă clădire pe Schitul Maicilor, apoi pe strada Puțul cu Apă Rece în mahalaua Isvorului, nu a făcut excepție.

Brutăria de pe Puțul cu Apă Rece era, la acea vreme, cea mai mare din București.

Ca și fabrica de vinuri din vecinătate, Brutăria lui Otto Gagel a fost printre furnizorii Casei Regale.

În anii 1980, întreaga stradă a fost demolată, inclusiv vechea fabrică de pâine a lui Gagel.

Pâinea Bucureștilor se făcea la început numai din grâul moșiilor de prin jurul orașului, care era măcinat pe la morile cu apă de pe Gârla Dâmboviței, iar mai târziu la morile din mahalaua Făinarilor dinspre Câmpul Moșilor sau la cele de pe lângă Obor.

„Prețul pâinei era 2 gologani (20 de bani) când era din pâine integrală și îi zicea pâine neagră, și 25 de bani pentru o jimblă sau pâine albă, toate în formă de pită rotundă”, explica George Costescu în lucrarea istorică Bucureștii Vechiului Regat, ce cuprinde o perioadă de 40 de ani, de la începutul domniei lui Carol I.

Greutatea era stabilită la un kilogram, „fără greș și regula asta era strică păzită”.

La 1780, Joseph-Constantin von Ludolf, fiu al ambasadorului napolitan la Constantinopol, a trecut prin București și a notat:

„Pâinea este foarte bună, căci sunt aici mulți brutari nemți, fugiți din Transilvania, care o fac tot așa de bună ca și la Viena”.

„Cum pâinea era cea mai de trebuință tuturora, mai toate mahalalele orașului aveau pitarii lor”, mai scria George Costescu.

Cuvântul brutărie era atunci unul nou, preluat și adaptat din germanul brot, care înseamnă pâine. „Noi zisesem pâinei pită, iar pe cei care o făceau îi numeam pitari”, menționa George Costescu.