Pe locul în care astăzi se află unul dintre blocurile gemene din Piața Națiunilor Unite, Sector 5, până în anul 1986, când a fost dărâmată împreună cu multe alte clădiri din centrul istoric al capitalei, era clădirea gazdă a Operetei, fostul Teatru „Regina Maria”.
Opereta, fostul Teatru Regina Maria, era situată în actuala Piață a Națiunilor Unite, aproape de cheiul Dâmboviței. Și astăzi unii bucureșteni cunosc zona sub numele de Piața Operetei.
La sfârșitul anilor 1920, Sala de Tir și Gimnastică din Piata Senatului, cum se numea atunci Piața Națiunilor Unite, a fost modificată și a devenit teatrul Regina Maria, iar în anii 1950 a fost transformată în Operetă.
Clădirea a fost demolată în 1986, în cadrul planurilor urbanistice ale regimului Ceaușescu. Instituția în sine a fost mutată într-o aripă a Teatrului Național, iar pe locul vechii clădiri a Operetei, astăzi se ridică unul dintre cele două blocuri gemene Sitraco.
Istoria operetei în România
În anii 1830, în principalele centre culturale din țară, viața artistică era dominată de vodevil, formă a teatrului muzical.
Librete scrise de Vasile Alecsandri, Matei Millo, Costache Negruzzi sau Eugeniu Carada fuseseră transformate în vodeviluri devenite deja celebre.
Compozitori precum Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Johann Andreas Wachmann, Iacob Mureșianu au contribuit, prin creațiile lor, la familiarizarea publicului cu acest gen muzical, iar lucrări precum „Crai Nou” (1882, prima operetă românească), a lui Ciprian Porumbescu, sau așa-numitele „opere comice”, s-au numărat printre preferatele iubitorilor de muzică.
După unii muzicologi, momentul nașterii operetei românești este considerat a fi anul 1848, când lucrarea „Baba Hârca”, de Alexandru Flechtenmacher, un vodevil cu o latură muzicală neobișnuit de dezvoltată, s-a bucurat de mare succes.
De atunci, opereta a început să fie susținută de artiști precum tenorul Constantin Grigoriu – care, împreună cu trupa sa, prezenta, în vestita Grădină Oteteleșanu, aproape tot repertoriul de operetă, făcând astfel cunoscuți artiști precum Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Băjenaru, George Niculescu-Basu, V. Maximilian, Nae Leonard – dar și de oamenii de teatru precum Constantin Tănase și Nicolae Vlădoianu (directorii companiilor teatrale „Cărăbuș” și, respectiv, „Alhambra” – reprezentative pentru teatrul de revistă).
După succesele de la Alhambra, genul operetei a primit susținere din partea Teatrului Armatei, care, la secția de muzică din str. Uranus, a oferit reprezentații de operetă.
În 1950 a fost înființat Teatrul de Stat de Operetă care a fost inaugurat cu premiera „Vânt de libertate” de Isaak Dunaevski, spectacol la realizarea căruia au contribuit artiști precum Silly Popescu, Maria Wauvrina, Nae Roman, Migry Avram Nicolau, Toni Buiacici, Tiberiu Simionescu, N. Ionescu Dodo și mulți alții.
Lucrări de referință aveau să contribuie, de asemenea, la creșterea calității artistice a producțiilor teatrului, așa cum au fost cele care alcătuiau repertoriul instituției în perioada în care se afla la conducere unul dintre cei mai importanți tenori pe care i-a avut opereta – Ion Dacian –, cel al cărui nume se află, începând cu 1992, în titulatura teatrului: „Țara surâsului” de Franz Lehár (1965); „Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez (1966); „Sânge vienez” de Johann Strauss (1967), „Contesa Maritza” de Emmerich Kálmán (1967) etc.
Cetățeanul TV
