Joi, 3 septembrie 2015, România a experimentat o premieră esențială pentru tânăra noastră democrație.
Este vorba despre Noul Cod Fiscal, trecut prin Parlament în altă formă decât cea elaborată de Guvern. Fără a mai intra în detaliile proiectului, esențial este că pentru prima dată în istoria post-comunistă a României, nu Guvernul a subordonat Parlamentul, ci invers. Așa cum este normal și necesar, dacă ne place democrația.
Astfel, deși Guvernul a arătat foarte clar cum vrea să fie Noul Cod Fiscal, în urma retrimiterii acestuia la Parlament de către Președintele Iohannis, liderii partidelor parlamentare, inclusiv cei din majoritatea guvernamentală, au hotărât forma finală a actului legislativ. Evident, alta decât a dorit Guvernul, formă care a trecut azi de Legislativ.
De ce este atât de important acest fenomen?
Pentru că în ultimii 25 de ani, Parlamentul nostru, în relația cu Guvernul, nu a avut decât un rol decorativ. De fiecare dată, Guvernul – aproape mereu condus de șeful partidului de la putere – spunea ce vrea să întreprindă, iar Parlamentul se supunea militărește, participând formal la procesul legislativ. Și atunci unde era democrația? Păi asta e, că nu era. Doar se mima. Democrație înseamnă separația puterilor în stat, în procesul de legiferare și aplicare a legilor. Mai simplu spus, mai mulți factori de decizie, mai multe opinii, mai multe creiere care participă la conducerea țării. Altfel, concentrăm puterea în mâna unui singur om, cum s-a întâmplat în cazurile: Iliescu, Năstase, Băsescu și, până de curând, Ponta.
Mai mult, o dată cu această premieră în care Parlamentul și-a afirmat rolul în procesul de legiferare, în principalul partid de guvernare mai are loc o premieră. Șeful guvernului nu mai este președintele principalului partid de guvernare.
De ce sănătos acest lucru pentru democrație?
În primul rând, pentru că nu poți fi și un prim-ministru eficient, și un bun lider de partid. Fizic, nu ai timp de amândouă. Iar acest lucru s-a văzut limpede în toți acești 25 de ani când, o dată ajunse la guvernare, partidele intrau încet și sigur în vrie, întreg leadership-ul mutându-se la Palatul Victoria. Iar fără leadership politic central, partidul ajungea inevitabil în mâna baronilor. Iar fără partide funcționale, nici democrația nu e funcțională.
Și atunci care e calea?
Varianta optimă pentru România ar fi cea în care epicentrul politic se mută de la Palatul Victoria spre Parlament și conducerea partidelor. Astfel încât, atunci când Guvernul o ia pe arătură (fie că vorbim de privatizări, tăieri de salarii și pensii sau chiar de un nou Cod Fiscal) să existe cel puțin un filtru, un controller. Nu vom avea democrație reală atâta timp cât președinții de comisii parlamentare, liderii de grup sau liderii camerelor Parlamentului sunt subordonați pe linie de partid celor din Palatul Victoria.
În paralel, Iohannis sprijină procesul
În mod paradoxal, prin tăcerile lui abisale și absența din jocul politic autohton, noul președinte al României sprijină procesul de întărire a Parlamentului, ca principală instituție de decizie. Fiindcă, deși pare că ne administrează o doză uriașă de „debăsificare” în materie de comportament de Președinte, în realitate domnul Iohannis nu face altceva decât să ne apropie de modelul european. Cel în care președintele statului nu mai este principalul decident politic, limitându-se la un rol de reprezentare și politică externă. La care, Constituția României adaugă și atribuții în chestiuni ce țin de siguranța statului.
La prima vedere, fiind înțeleniți de sute de ani cu tipologia „tătucului conducător” și, mai ales, după decada cu Traian Băsescu, ni se pare că domnul Iohannis nu joacă rolul pe care ni l-am dori. Fapt confirmat și de ultimele cercetări sociologice care-l plasează pe un trend surprinzător de descendent. Și oamenii au dreptate. Pe fondul nemulțumirii de clasa politică, pe fondul nivelului de trai din România sau calitatea serviciilor publice, este normal ca așteptările față de noul președinte să fie uriașe. Însă, după episodul Traian Băsescu, ar trebui să se înțeleagă că un singur om nu le poate rezolva. Mai mult, când totul depinde de un singur pol de putere, riscurile la care ne expunem sunt uriașe, întrucât există și centre de interese care, să zicem sofistic, nu iubesc România.
Strategie?
Din avion, tot ceea ce se întâmplă pare a fi aleatoriu. Se poate, dar spre binele nostru ar fi să nu fie. Adică, poate se lucrează după o strategie în care, s-a început cu Justiția, care ne-a ilustrat fără echivoc că nu mai are subordonare politică, iar acum s-a trecut la celelalte instituții esențiale democrației. Însă spre deosebire de Justiție, unde s-a putut opera „cu barda”, fiindcă numai prin puterea exemplului se obține eficiență maximă, în cazul întăririi Parlamentului ca jucător în ecuația puterii din stat, e nevoie de multă finețe și tenacitate. Și, evident, nu va fi cu spectacol, ci cu rezultate.
Cetățeanul TV
