În Cotroceni, pe strada Dr. Mihail Obedenaru-Gheorghiade din Sectorul 5, în primăvara lui 1932, jurnalista Margareta Nicolau dădea peste unul dintre ultimii negustori ambulanți de alviță și rahat.
Margareta Nicolau își publica articolul „Tipuri și meserii cari dispar” în revista „Realitatea Ilustrată” – din 21 aprilie anul de mai sus:
Citește și Minunata grădină de la Cotroceni. La pas prin Sectorul 5
„Persistă însă în vremurile noastre negoțul ambulant al alviței și rahatului. Prin funduri de mahala, rezistând încă progresului mecanic, mai găsești, ici colo, înjghebări primitive pentru fabricarea celor două produse. În strada Dr. Obedenaru No. 23, am descoperit una din aceste fosile. Stăpânul tocmai se așezase la lucru.
Prepara rahat.
Într’o râșniță ciudată începu să macine scrobeală, în timp ce în cazan glucoza amestecată cu zahăr fierbea cu înverșunare. Dădu jos vasul, al cărui conținut răcit fu amestecat cu făina albă a scrobelii. Turnat în niște saltare ale unui vechi dulap, după un scurt timp, pasta gelatinoasă presărată cu un strat de amidon, fu tăiată și așezată în cutii pentru vânzare. Toată operația de mai sus bătrânul o făcu domol, tacticos, cu gândurile aiurea, parcă.
– Nu mai merg treburile… bolborosi el. Ne concurează fabricile, care produc mult și ieftin. Lucram înainte susan, alviță, bomboane. Astăzi am rămas numai la rahat. Ni-l cumpără puii de olteni și negustorașii de pe la margine.
Nu departe de locuința bătrânului se înalță, ca o sfidare, un furnal de fabrică. Acolo un șirag de numeroase mașini lucrează susanul pentru prepararea halvalei. Poți urmări diferitele faze prin care trec semințele: muierea, curățirea de coaje, punerea în saramură, spălarea, prăjirea și măcinarea lui. Bobul mare la început devine mai apoi mic și fin ca orezul. Zdrobit în niște pietre, aidoma celor de moară, tahânul curge în valuri încete. Pentru prepararea halvalei, tahânul se amestecă într’un cazan, cu ajutorul unei lopeți. Lucrul acesta trebuie să se facă manual, deoarece fibrele nu permit o intervenție mecanică.
Vedem dar că dezvoltarea industriei a încheiat o epocă, nimicind parfumul de orientalism.
Era și timpul.
Rămâne acum ca anume organe gospodărești, conștiente de sănătatea indivizilor și estetica străzilor să exileze definitiv ultimele rămășițe ale comerțului ambulant”.
Negustorul de bragă
Continându-și periplul, Margareta Nicolau dă și peste un fabricant de bragă:
„Și m’a condus într’un fel de pivniță, arătându-mi instalația, explicându-mi în acelaşi timp cum se prepară braga: într’un cazan de alamă de câteva sute de chilograme, prevăzut jos cu un cuptor, se pune apă. Când aceasta se înfierbântă, se toarnă înăuntru făină albă și mei măcinat. O zi întreagă trebuie să fiarbă, mestecându-se aproape încontinuu cu un „raz” de alamă”.
După ce s’a răcit se scot douăzeci-treizeci de lopeți și se pun într’o copaie adăogându-li-se apă, puțină bragă și drojdie de bere – în timpul verii – ca fermentația să se facă cât de curând. Când suprafața acestui amestec se umple cu bășici, se strecoară printr’un capac cu ochiuri mari și o sită deasă de alamă. La sfârșit negustorul are grijă să-i adaoge și o mică cantitate de zahăr.
Condițiile nehigienice în care e întreținută această băutură, după fierbere, a fost principalul motiv care a îndepărtat poporul micilor clienți. Fel de fel de zvonuri – parte neîntemeiate – mergeau din gură în gură:
– La bragageria din colț a căzut astă noapte un șoarece în butoiul cu bragă…
Băutura de culoarea borșului a produs atunci scârbă și numai la amintirea ei ți se întipărea pe chip o grimasă de desgust. Nu va trece mult și acest produs va fi amintit doar de dicționarele care nu vor putea omite pitoreștile tipuri ale vânzătorilor, chipuri atât de clare ale copilăriei noastre”.
Cetățeanul TV
