Fântână arteziană Sărindar, care, prin numele ei, amintește de fosta biserică Sărindar, este un reper istoric important al sectorului 5 și al Capitalei.
Amplasată în fața Palatului Cercului Militar Național, fântâna Sărindar a fost cândva cea mai mare din București.
Construită de voievodul Matei Basarab în anul 1652, fântâna a fost demolată de autorităţile Bucureștiului în 1896, atunci când a fost pusă la pământ și Mănăstirea Sărindar. Pe locul respectiv, câțiva ani mai târziu, a fost construit palatul Cercului Militar. În fața monumentalei clădiri a fost reconstruită și fântâna Sărindar, dar fără grupul statuar inițial.
Zona respectivă a purtat numele de „Piața Sărindar”. În aceeași piață erau amplasate alte clădiri reprezentative ale „Micului Paris”, cum era cunoscut, odinioară, Bucureștiul. În apropierea fântânii Sărindar se înălța Casa Capșa, dar și prima clădire a hotelului Capitol, distrusă de un incendiu în 1900 și refăcută până în 1905.
La construirea Cercului Militar, începând cu 1911, fântâna a fost integrată în ansamblul clădirii, dar fără grupul statuar inițial.
Mănăstirea Sărindar, la răscrucea istoriei
Mănăstirea Sărindar a avut și ea o istorie zbuciumată, până să fie demolată pentru a face loc Palatului Cercului Militar Național de astăzi.
Ctitorie a lui Matei Basarab, sfântul lăcaș a fost permanent în pericol, din cauza solului mlăștinos din preajma Grădinii Cișmigiu. Mănăstirea a fost supusă ocupației turcilor și devastată de cutremure.
Sărindarul rămâne prima biserică din București în care slujba a fost oficiată în limba română, și nu în greaca veche. S-a întâmplat în noaptea Paștelui din anul 1837.
Istoria fântânii Sărindar, strâns legată de cea a Palatului Cercului Militar Național
Lucrările pentru construcția Palatului au început în anul 1911, proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național afiind arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu Victor Ștefănescu și Ernest Doneaud. Unele din decorațiunile interioare și exterioare, inclusiv cei doi mari vulturi plasați la intrare, au fost executate de sculptorul Ion Schmidt Faur.
Pentru că terenul era mlăștinos, constructorii au adoptat soluții revoluționare pentru acele vremuri. Astfel, Cercul Militar are în subsol pompe care asigura siguranța construcției.
Lucrările de construcții au fost oprite în 1014, la declanșarea Primului Război Mondial.
La 4 februarie 1923, în prezența Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban, a avut loc inaugurarea oficială a Palatului Cercului Militar.
Palatul are o impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, denumită „Scara de Onoare”, care conduce oaspeții către etajul al doilea și către sălile de recepție.
De asemenea, edificiul dispune de numeroase săli de recepție, considerate unele dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești, precum Sala de Marmură, Sala Maură, Sala Bizantină, Sala Gotică sau Sala Norvegiană.
În perioada comunistă, inscripția „Cercul Militar” de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu „Casa Centrală a Armatei”. După 1989, vechea inscripție „Cercul Militar Național” a revenit pe frontispiciul palatului.
Cetățeanul TV
