Ajunul Crăciunului şi sărbătoarea Naşterii Domnului sunt marcate în ţara noastră prin cântece şi jocuri, urări care fac referire la belşug şi sănătate, iar majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine şi la mila creştină.
CITEŞTE ŞI: Alertă de vreme rea în zeci de județe în noaptea de Crăciun
În Ajunul Crăciunului, în Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei se merge la colindiş. În noaptea de 24 spre 25 decembrie, copiii pleacă cu Moş-Ajunul.
Strigătele lor în cete mai mici sau mai mari sunt: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!”. Unii adaugă: „Că-i într-un ceas bun!” sau „Da-i mai bună a lui Crăciun!”. Stăpânul casei iese şi le dăruieşte colaci (numiţi tot „colindeţe”), mere, nuci, câte o bucată de carne, în prezent şi cornuri, bomboane, biscuiţi şi bani.
Colindele copiilor sunt scurte. Unele sunt simple cereri: „Bună-dimineaţa la Moş-Ajun / Ne daţi ori nu ne daţi?”.
În sudul şi vestul ţării, oamenii îi numesc pe copii „piţărăi”. Unii poartă colindeţe: nişte beţe de alun, lungi şi groase, decojite în formă de spirală şi afumate, ca să fie împestriţate cu alb şi negru. Cu ele înteţesc focul cu vetre, tot ca fie păsări multe în curte tot anul. Unii ating şi vacile, ca să fete viţei frumoşi, sau vitele bolnave, pentru sănătate. Prin unele sate, gazdele le dau copiilor farfurii cu seminţe de grâu, dovleac, porumb şi conducătorul cetei le aruncă în sus, ca să crească grânele cât casa.eţe: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun, / Într-un ceas bun! / Dă-mi un covrig, / Că nu mai pot de frig; / Dă-mi un măr, / Că mă iau cu mâinile de păr…”. Prin sudul Olteniei, copiii lasă paie în curte, ca să aibă gospodina pui mulţi.
Prin Ţara Haţegului, copiii din sat merg împreună în piţărăi. Când apar la capătul uliţei, ies la porţi bătrânele, cu coşuri cu mere, pere, nuci şi colăcei. Copiii trec şi urează: „Rod în grâu, rod în grâu!”, luându-şi darul.
În zilele Naşterii Domnului sau chiar de la Crăciun până la Bobotează, copiii până în 7 – 8 ani merg cu steaua.
„Steaua nu se face oricum! Pe o sită veche se prind 5, 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare, care se leagă între ele prin sfori. Se acoperă totul cu hârtie colorată, tăiată mărunt, cu bucăţele de oglindă, iar în centru se lipeşte o icoană de hârtie. În interior se agaţă un clopoţel şi stelarul o va mişca în ritmul cântecului. Cântecele de stea au fost compuse de către preoţi sau învăţători şi se referă la Naşterea Domnului, uciderea pruncilor de către Irod, steaua care i-a condus pe magi, darurile crailor etc”, spune expertul Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român.
În Valea Jiului, copiii merg cu trei stele: una mai mare, ţinută de cel mai mare, una mijlocie, aflată în grija unui băiat mai mititel, iar cel mai mic ţine şi el o stea micuţă. Sunt însoţiţi de părinţi sau băieţi mai mari, îmbrăcaţi în păstori. Şi ei au cojoc, căciulă de oaie pe cap („căiţă”), clopote la brâu şi bâtă de corn, ca ciobanii. În Ajun, piţărăi nu sunt numai copiii, ci toţi sătenii. Dis-de-dimineaţă, se adună sute de oameni, bătrâni, adulţi, tineri şi copii, într-un loc de adunare cunoscut din vechime. Cei mai mulţi se îmbracă şi azi în costumele lor tradiţionale, frumoase, cu cusături negre pe pânza albă a cămăşilor. În frunte vor merge stegarii, cu steaguri frumos împodobite cu clopoţei, mărgele, beteală, funde şi ciucuri, oglinzi, batiste brodate. Pânza drapelului este lăsată liberă sau strânsă sub formă rotundă, de buzdugan. Steagurile sunt neapărat în număr impar. Alaiul de sute de oameni pleacă să ureze din casă în casă, începând cu casa preotului, apoi a primarului.
În Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, steaua are un mâner mobil şi, în timpul cântecului, copiii o învârtesc. Acolo, steaua însoţeşte Irozii, scrie Ana Pascu.
La Petroşani, sătenii din suburbii se duc cu căruţele şi cu caii frumos împodobiţi întâi la biserică, să ceară binecuvântare pentru a începe sărbătorile de iarnă, apoi îşi încep călătoria din casă în casă, de la o margine la alta a satului. Nu uită pe nimeni, trec şi prin cele mai îndepărtate cătune.
În curte, gazdele îi aşteaptă cu cutii mari pline de biscuiţi, mere, portocale, să aibă pentru cât mai mulţi piţărăi. Cei mai mulţi se aşază la rând, în cozi lungi, dar împărţitul darurilor se termină repede.
Urarea cuvenită
Gazdele pregătesc şi două platouri cu sămânţă (de dovleac, grâu, porumb, chiar şi orez), mere, nuci, pere, una sau două sticle cu pălincă împobobite cu bomboane de pom, bucăţi de oglindă şi batiste brodate. Ele reprezintă „sămânţa”, adică roadele gospodăriei, şi trebuie „strigate”. Când ridică sticla, doi – trei băieţi mai rapizi se întrec să ajungă primii.
Câştigătorul ia sticla, recită urarea cuvenită şi o păstrează drept răsplată. La fiecare urare, gazdele rostesc, ritualic: „Mare mulţam, mare mulţam!” Fluieraşul cântă şi piţărăii iau fetele şi pe stăpâna casei la joc, ca să urmeze un an plin de bucurie. Se împarte şi pălincă fiartă, simplă sau cu piper şi zahăr, numai bună pentru piţărăii îngheţaţi de frig. Apoi alaiul pleacă la casa următoare. La ultima casă din sat, se încinge o petrecere pe cinste, până târziu în noapte.
În Mehedinţi este consemnat obiceiul arderii în Ajunul şi ziua de Crăciun unui lemn (butuc) de cer, iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a pătruns din nordul şi vestul Europei, de sus în jos, de la oraş la sat, tradiţia împodobirii bradului. Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.
Cetățeanul TV
