În sediul istoric al Primăriei Sectorului 5 din Eforiei a funcționat una dintre cele mai vechi băi publice din București.
Printre cele mai vechi băi publice din București pot fi enumerate băile Grivița, existente și azi, și cea din Palatul Eforiei, sediul istoric al Primăriei sectorului 5..
Potrivit lucrării „Bucureștii vechiului regat”, publicată de George Costescu în 1944, în capitala Regatului României mai funcționau: Baia Centrală, de pe strada Enei nr. 11; Baia Comunală de pe Calea Plevnei 44; Baia Primăriei Municipiului București (Splaiul Unirii 14); Bazinele Comunale ale Primăriei (b-dul Maria 110); Baia Comunală Populară (strada Mașina de pâine); Baia comunală Zerlendi (Șerban Vodă 185); Baia Melzer (str. Căuzaşi); Baia Obor din câmpul Moșilor; Baia Marenco din strada Oițelor.
În 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țării considerate „mult mai avansate” de la acea vreme.
Baia de acasă
Potrivit lui George Costescu, bucureștenii se îmbăiau și acasă „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa… confort”.
Înființarea primei băi publice în București s-a lăsat cu scandal:
„Partea comică a chestiunii însă o constituie faptul că instalarea primei băi la București a stârnit o adevărată revoluție — o „răsmeriță”, cum se spunea pe vremea aceea. Așa s’a întâmplat întotdeauna cu marile… reforme.
La început ele au întâmpinat rezistență, pentru ca, în urmă să se impună. Și nici nu s’ar fi putut ca obiceiul, atât de salutar, al curățirii bucureștenilor de „murdalâc” să nu întâmpine rezistența… interesaților. Dar, după cum veți vedea, totul nu a fost decât o chestiune de tarabă. Să vedem ce spune istoria.
Ne referim la V. A. Urechia. (Cine-i mai citește astăzi atât de pitoreștile „aduceri aminte” scrise uneori, pe bază de documente?).
Așadar, în Capitală nu exista acum 112 ani nici o baie mai ca lumea.
Un franțuz întreprinzător cu numele de Lagarde s’a gândit că ar fi o afacere deschiderea unei băi la București.
Și s’a înfățișat Divanului cu o petiție prin care cerea voie să deschidă un stabiliment de băi, cu un „privilegiu de 20 de ani”. Petiția purta data Martie 1825. Domnitorul Grigore Ghica, probabil surprins și el de această neobișnuită cerere, a însărcinat o comisiune de doctori să… refere „de sunt asemenea băi folositoare la sănătatea omenirii”. La 2 Aprilie 1825, doi doctori au luat „plirforie” (informație) că băile sunt necesare. Și astfel Lagarde a primit autorizația cu următoarele condiții:
1) Stabilimentul va poseda 10 camere de băi în bună stare „cu uși și ferestre bune, cu pălimarul lor și cu câte un pat de scânduri pentru odihnă, cu o mescioară și cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire și cu doua jgheaburi, care jgheaburi au să se păstreze curate și adesea se vor schimba”
2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin șuruburi”.
În sfârșit, „anaforaua” mai prevedea și monopolul: „să nu mai fie volnici alții a mai deschide aci acest fel de băi”.
Hrisovul acesta, care constituie lucru de seama pentru istoria civilizației române, este subscris de către Postelnicul Mihalache Ghica, lordache Golescu, Scarlat Grădişteanu, D. Bibescu, legistul Nestor, marele logofăt Ion Fălcoianu și Șt. Bălăceanu. Dar să nu credeți că hrisovul acesta a fost primit așa, ca oricare altul, căci – cum spune istoricul – „o mare agitațiune s’a stârnit. „Cu mare jalbă în proțap, pleacă Kir Stanciu, arendașul băii de lângă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Șerban Vodă, însoțit de toți frecătorii băieși și de două babe cari – făceau aceeași meserie pentru cocoane”.
Bucureștenii, văzând atâta lume adunată, nu știau ce să creadă. „Răsmeriță! – spuneau unii negustori și dădeau fuga să închidă tarabele. Atras de sgomotul mulțimii – ca întotdeauna – grupului de inițiativă s’ar fi adăogat și haimanalele de pe uliță.
Ghica Vodă s’a uitat în stradă, dar fără să priceapă mare lucru. Intrând în palat, invitat de Vodă, Kir Stanciu, patronul băii turcești, se aruncă la picioarele Măriei Sale, sărutându-i, după obiceiul timpului, poalele anteriului.
Petiția lui Stanciu spunea că „el și băiașii săi, cari au avut cinstea să îmbăieze pe toate pașalele turcești până și pe M. S. Vodă, când era numai boer, acum au să ajungă să cerșească pâinea de toate zilele, pentru că un păgân de franțuz a căpătat voie să facă baie ca la Viena“. Bine’nțeles că Stanciu nu uită să pomenească şi pe cele zece băiașe tinere: …adică ce? Unguroaicele cele tinere ale lui musiu Lagarde vor fi mai pricepute decât băiașele mele, ori săpunul meu cu miros de odogaci și de trandafir, spală mai puțin bine decât ăl franțuzesc, făcut din seu de câine?“
Vodă scrise cu mâna lui pe jalba lui Kir Stanciu: „să nu se pricinuiască nici o zăticnire la celelalte băi din București, unde merg oamenii de se spală de murdalâc, baia lui musiu Lagarde să fie numai pentru bolnavi”. Dar, totul a fost de prisos: lumea bună s’a dus toată la „musiu Lagarde”, Kir Stanciu rămânând cu mitocanii, cari se spălau din an în Paști”, aflăm din articolul „Revoluția stârnită de instalarea primei băi publice la București”, publicat de Ioan Massoff, în săptămânalul „Realitatea Ilustrată” din numărul din 3 martie 1937.
Cetățeanul TV
