Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până la căderea regimului comunist, fiind interzisă de autoritățile sovietice și ulterior de cele ucrainene orice referire la el.
Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.
În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.
Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord unde între 2000 și 4000 de romani au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.
În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu locuit de peste 3 milioane de persoane, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an.
Imediat ce administrația și armata romană au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD (Poliția secretă a lui Stalin) au ocupat teritoriul.
Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal.
Zvonurile criminale
La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România.
Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Șiretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase, a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua granița sovieto-română.
În poiana Varnița, la circa trei km de frontieră, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i.
Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.
După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă : bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi.
Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.
Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.
Apoi a fost declanșată o operațiune vastă de represalii.
În noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Au supraviețuit puțini.
Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 și primul recensământ Sovietic în 1959.
Aceste persecuții au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.
Cetățeanul TV
