Caruselul negocierilor în vederea desemnării persoanelor care vor conduce principalele instituţii ale Uniunii Europene în următorii cinci ani, încheiat miercuri prin alegerea Parlamentului European, a însemnat renunţarea la sistemul Spitzenkandidat (al capilor de listă) în favoarea unei soluţii rapide.
Implicit, reuniunea extraordinară a liderilor statelor UE – începută duminică, apoi întreruptă luni la prânz şi reluată marţi după-amiază – a provocat, după caz, reacţii de satisfacţie sau de dezamăgire în rândul liderilor politici europeni.
Marii câştigători au fost preşedintele francez Emmanuel Macron şi cancelarul german Angela Merkel, în timp ce marii perdanţi s-au dovedit a fi cei care au fost feţele campaniei pentru alegerile europene, conservatorul german Manfred Weber şi socialistul olandez Frans Timmermans.
Autor: Octavian Ionaşcu
Decizia liderilor statelor membre, luată la aproape 48 de ore de la un compromis iniţial referitor la viitorul preşedinte al Comisiei Europene prezentat de preşedintele Consiliului European, Donald Tusk în numele liderilor Germaniei, Franţei, Olandei şi Spaniei, a provocat reacţii de surprindere, dar în acelaşi timp şi de uşurare. Negocierile s-au axat pentru mult timp pe sistemul Spitzenkandidat şi, în acest context, au fost luate în discuţie numele multor candidaţi, cu plusurile şi minusurile lor relative, notează politico.eu într-o analiză.
Acordul a fost anunţat de preşedintele Consiliului European Donald Tusk. ”În urmă cu cinci ani, am avut nevoie de trei luni pentru a lua o decizie şi unii lideri tot s-au opus. În acest an a fost nevoie de trei zile şi nimeni nu a fost împotrivă – chiar dacă Germania s-a abţinut de la votul privind preşedintele Comisiei”, a spus el în conferinţa de presă de la finalul summitului extraordinar al UE, în seara zilei de 2 iulie. Tusk a încercat să se concentreze pe asigurarea echilibrului de gen – două femei şi doi bărbaţi, printre care prima femeie la conducerea Comisiei Europene. „Un perfect echilibru de gen. Sunt într-adevăr bucuros de acest lucru. În definitiv, Europa este o femeie”, a afirmat fostul premier polonez.
În acelaşi timp, compromisul la care au ajuns statele membre – Ursula von der Leyen pentru preşedinţia Comisiei Europene, alegerea liberalului Charles Michel la conducerea Consiliului European, Josep Borrell şef al diplomaţiei UE şi Christine Lagarde preşedinte al Băncii Centrale Europene – nu îndeplineşte, totuşi, condiţia echilibrului geografic, pentru că niciunul dintre cele patru nume nu provine dintr-o ţară membră est-europeană. Mai mult, acest compromis va trebui confirmat prin vot de Parlamentul European, unde socialiştii, al doilea grup politic ca mărime, s-au declarat deja nemulţumiţi de soluţia găsită de liderii statelor membre pe 2 iulie.
Câştigători
Emmanuel Macron – Un opozant declarat al sistemului Spitzenkandidat, şeful statului francez este marele câştigător al summitului extraordinar al UE încheiat pe 2 iulie. Practic, deşi a pierdut alegerile europene în faţa partidului lui Marine Le Pen, Macron a mers în faţa celorlalţi şefi de stat şi de guvern şi le-a spus că nu doreşte sistemul Spitzenkandidat, deşi acesta a fost în prim-planul campaniei pentru alegerile europene din 2019, unele care au atras o prezenţă la vot printre cele mai mari din ultimele decenii.
Partidul lui Macron, La Republique En Marche (LREM) s-a alăturat fostului grupului politic liberal din Parlamentul European formând un nou grup europarlamentar, Renew Europe, al cărui lider este fostul premier român şi comisar european Dacian Cioloş. Din Renew Europe face parte şi Mişcarea Reformatoare, al cărei membru este premierul belgian Charles Michel. Acesta a fost ales preşedinte al Consiliului European pentru perioada 1 decembrie 2019 – 31 mai 2022 (mandat reînnoibil o singură dată), ceea ce, evident, îl pune într-o poziţie avantajoasă pe preşedintele francez, cu atât mai mult cu cât Michel va prezida şi summiturile zonei euro.
Acest aspect, coroborat cu propunerea liderilor europeni ca preşedinte al BCE să fie franţuzoaica Christine Lagarde, oferă evidente motive de satisfacţie la Elysee.
Angela Merkel – Strategia cancelarului german a fost, încă de la bun început, obţinerea preşedinţiei Comisiei Europene pentru Partidul Popular European şi pentru Germania. Obiectivul a fost atins, chiar şi cu costul sacrificării candidatului ‘cap de listă’ al PPE, Manfred Weber. De altfel, Merkel dăduse încă de acum câteva săptămâni semnale că este dispusă să renunţe la varianta Weber preşedinte al Comisiei Europene, dată fiind opoziţia declarată a preşedintelui francez, dar şi al unor ţări central şi est-europene, precum Cehia, Polonia şi Ungaria. Până la urmă, Angela Merkel a obţinut nominalizarea Ursulei von der Leyen, propusă iniţial de Emmanuel Macron, care a transmis de la bun început că are ceva împotriva lui Manfred Weber nu a ideii unui candidat german, şi apoi de Donald Tusk.
Uşurinţa cu care a renunţat la sprijinirea lui Manfred Weber ar putea însă afecta poziţia politică pe plan intern a Angelei Merkel, ţinând cont că Uniunea Creştin-Socială (CSU), partidul lui Weber, este aliatul tradiţional al Uniunii Creştin-Democrate (CDU), formaţiunea condusă acum de succesoarea lui Merkel, Annegret Kramp-Karrenbauer.
Ursula von der Leyen – Evident, o câştigătoare este şi Ursula von der Leyen, care va conduce executivul comunitar până în toamna lui 2024. Alegerea sa ca viitor preşedinte al Comisiei Europene este surprinzătoare, deşi existau semnale că este improbabil ca Manfred Weber să ajungă în această funcţie. Potrivit expertului în afaceri europene Dan Luca, ”era preconizată victoria PPE în alegerile europene din mai 2019, dar candidatul Weber lăsa semne de întrebare, chiar dacă mascarada unor alegeri primare europene îi dădea notorietate”.
”Am scris în septembrie 2018 – nu cred că doamna Merkel îl place pe Manfred Weber. Toate studiile de bun simţ în comunicarea politică europeană precizează ca elementul surpriză, de ultim moment, e singura posibilitate de a câştiga la nivel comunitar o funcţie puternică. În 2009, profesorul Peter Van Aelst analiza campania de alegere a primului preşedinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, subliniind clar faptul că regulile de bază ale campaniilor politice nu s-au aplicat. Din contră, am asistat la o inversare a logicii de campanie. Întreaga campanie a fost după logica ‘Van Rompuy nu a fost un candidat pentru a deveni preşedinte, ci doar un candidat pentru a fi eventual rugat să preia funcţia’. Doamna Merkel ştia acest lucru şi de aceea l-a nominalizat pe Juncker doar cu două luni înainte de alegerile europene din 2014. La nivel european, malaxorul de presiune este dublu, mai ales pentru reprezentantul german al PPE. E lovitura celorlalte curente politice, fie ele liberale, ecologiste sau socialiste, dar mai avea şi opoziţia faţă de abordarea germană la nivel european”, explică Dan Luca într-o postare pe Facebook.
În opinia sa, Ursula von der Leyen e un nume din anturajul actualului cancelar german, aşadar surpriza nu e atât de mare. ”Credeam însă, acum 10 luni, că Von der Leyen va deveni viitorul cancelar german, dar se pare că o cale europeană a fost preferată pentru protejata doamnei Merkel. Ne putem aştepta la două mandate consecutive, deci pregătiţi-vă de zece ani cu actuala preşedintă a Comisiei Europene, după formula Delors sau Barroso”, încheie el.
Viktor Orban – Deşi partidul său este suspendat din PPE şi a anunţat negru pe alb că nu va face campanie în ţara sa pentru Manfred Weber, Viktor Orban a reuşit să treacă drept unul dintre liderii principiali din PPE, după ce Macron şi Merkel au venit de la Osaka cu un plan care prevedea ca Frans Timmermans să devină noul preşedinte al Comisiei Europene. S-a vorbit chiar despre o rebeliune în PPE împotriva lui Merkel, după ce premierul irlandez Leo Varadkar, premierul bulgar Boiko Borisov sau chiar Viktor Orban au spus public înainte de Consiliul European că PPE trebuie să dea preşedintele Comisiei, pentru că a câştigat alegerile europene. Într-o scrisoare trimisă preşedintelui PPE, Joseph Daul, Orban afirmă că desemnarea lui Timmermans ar fi o „greşeală istorică” şi că ar fi „umilitor” ca partidul care a câştigat alegerile europene, PPE, să lase postul-cheie pentru care s-a bătut altei formaţiuni, mai puţin bine plasată. Despre derapajele de la statul de drept din Ungaria pe care Timmermans, în calitate de prim-vicepreşedinte al Comisiei, le-a condamnat, premierul ungar, evident, nu a spus nimic. Practic, Orban, care ca de fiecare dată şi-a urmărit interesele politice, a reuşit să obţină câteva puncte şi în relaţia sa problematică cu PPE-ul, fără ca de această dată să pară antieuropean.
Perdanţi
Manfred Weber – Candidatul ‘cap de listă’ al Partidului Popular European (PPE), Manfred Weber, a fost nevoit să renunţe, pe 2 iulie, la candidatura sa la conducerea Comisiei Europene.
Mai mult, Weber, votat cu 80% dintre delegaţii PPE drept ‘cap de listă’ pentru alegerile europene din 23-26 mai, în dauna finlandezului Alexander Stubb, s-a declarat ‘gata să îl sprijine’ pe candidatul grupului socialist, David-Maria Sassoli, în cursa pentru preşedinţia Parlamentului European.
În opinia profesorului Steven Van Hecke, de la Universitatea din Leuven (Belgia), prioritatea pentru membrii PPE a fost să se asigure că Partidul Popular European obţine preşedinţia Comisiei Europene mai degrabă decât că Manfred Weber devine preşedintele executivului UE. „Membrii PPE par să respecte aceeaşi linie: Weber ca preşedinte al Comisiei şi, dacă nu Weber, atunci altcineva din PPE; orice altceva este mai puţin important”, a explicat Van Hecke, citat de Euronews.
Astfel, Manfred Weber a devenit victima politică a lui Macron, după ce multă vreme liderii PPE au părut dispuşi să meargă până la capăt cu susţinerea candidaturii sale. În pofida acestui fapt, Weber s-a dovedit până la urmă un bun om de partid şi a renunţat să mai ocupe funcţia de preşedinte al Parlamentului European în prima jumătate a mandatului, de teamă că social-democraţii, supăraţi pe eşecul în desemnarea lui Timmermans, ar putea să nu-l voteze nici pe el, nici pe Ursula von der Leyen pentru preşedinţia Comisiei.
Frans Timmermans – Compromisul iniţial între marile familii politice europene prevedea numirea socialistului olandez Frans Timmermans la conducerea Comisiei Europene, a germanului Manfred Weber la preşedinţia Parlamentului European şi a unui cuplu PPE-liberali pentru Consiliul European şi Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politică de securitate.
Totuşi, cele patru ţări din Grupul de la Visegrad (Polonia, Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia) s-au opus mai ales numirii lui Frans Timmermans, în opinia lor responsabil, în calitate de prim-vicepreşedinte al executivului comunitar, pentru procedurile de sancţionare a Poloniei şi Ungariei privind acuzaţiile de încălcare a statului de drept. ”El nu iubeşte regiunea noastră”, a declarat premierul ceh Andrej Babis, care a considerat ”inacceptabilă” eventuala desemnare a lui Frans Timmermans. Conform unor surse diplomatice europene, au existat şi alte ţări, precum Irlanda, Letonia şi Croaţia, care s-au opus acestei propuneri.
Deşi Timmermans vă rămâne probabil prim-vicepreşedinte al Comisiei Europene, post în care s-a remarcat şi în actuala legislatură, el părea cel mai calificat dintre candidaţii cap de listă pentru a-i urma lui Jean-Claude Juncker la timona executivului UE, fapt dovedit şi în dezbaterile televizate de dinainte de alegeri. Paradoxal, omul politic care a adus victoria improbabilă a laburiştilor olandezi în alegerile europene, a pierdut principalul post de conducere din eşafodajul UE tocmai pentru că a dovedit calităţile pe care simplii cetăţeni le aşteaptă de la un preşedinte al Comisiei. Nu însă şi liderii statelor membre cu probleme cu statul de drept, după cum au dovedit reprezentanţii ţărilor din Grupul de la Vişegrad.
Boiko Borisov – Tot în categoria perdanţilor poate fi inclus şi premierul Bulgariei, Boiko Borisov, membru al PPE. Acesta a avut, duminică noaptea, o tentativă penibilă de a obţine de la Frans Timmermans promisiunea că Bulgaria va scăpa de Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) în schimbul unui vot favorabil din partea Sofiei în Consiliu pentru politicianul socialist olandez. A fost genul de conversaţie care de obicei rămâne în culisele scenei politice, dar pe care premierul bulgar a ales să o transmită live pe Facebook, relatează politico.eu. ”Ia naştere un compromis – Weber va lua Parlamentul, iar dumneavoastră Comisia, aşa că am dorit să discutăm. Am lucrat extraordinar de bine de-a lungul anilor”, i-a transmis Borisov lui Timmermans atunci când l-a întâmpinat la Reprezentanţa permanentă a Bulgariei la UE. Ulterior, Boiko Borisov i-a prezentat o listă cu ”ceea ce este important” pentru Bulgaria, printre care ridicarea MCV, aderarea la spaţiul Schengen şi planul de a construi în Bulgaria un adevărat hub în transporturile de gaz.
”Există unele state membre în Europa Centrală şi de Est care au unele temeri, dar le-am spus că eu am încredere în integritatea dumneavoastră”, a adăugat şeful guvernului bulgar adresându-se lui Frans Timmermans, referindu-se evident la criticile exprimate de ţări ca Polonia şi Ungaria.
Timmermans a răspuns: ”Da, sunt de acord. Cred că mereu am lucrat foarte bine împreună. Întotdeauna am fost direct şi onest cu dumneavoastră şi mi-am exprimat mereu admiraţia faţă de ce faceţi în combaterea criminalităţii organizate în Bulgaria. Am avut multe discuţii deschise. Aceasta este baza pe care pun prietenia noastră”. Apoi Frans Timmermans s-a întors spre camera de luat vederi. „Nu sunt sigur că ar trebui să înregistrăm toate acestea”, a adăugat el, moment în care transmisia live s-a oprit brusc.
În plus, Borisov a părut să nu susţină candidatura Kristalinei Gheorghieva la funcţia de şefă de diplomaţiei UE, vehiculată în varianta cu Timmermans preşedinte al Comisiei. Practic, după ce au părut mai mult preocupaţi să plătească poliţe decât să facă front comun pentru vreo funcţie importantă, liderii est-europeni par primii vinovaţi că Europa de est nu a obţinut nimic la acest mare târg de la Bruxelles.
Sistemul Spitzenkandidat – Dacă sistemul s-ar fi impus şi acum, după ce s-a aplicat prima dată în 2014, atunci ar fi devenit mai mult decât o cutumă. După ce s-ar fi aplicat de două ori, sistemul Spitzenkandidat ar fi fost greu, dacă nu imposibil, de întors din drum. Prin numirea unui om politic care nu s-a aflat pe listele principalelor formaţiuni politice europene, el pare să fi eşuat definitiv. Este greu de crezut că grupurile din Parlamentul European şi familiile politice europene vor mai accepta să participe la o astfel de mascaradă peste cinci ani, după ce acum au făcut figură de animatori care au încălzit electoratul pentru marii jucători de pe scena politică a UE.
Cine este Ursula von der Leyen?
De formaţie medic, mamă a şapte copii într-o ţară unde media naşterilor este de 1,59 copii la o femeie, Ursula von der Leyen s-a născut şi a copilărit la Bruxelles, iar familia ei s-a mutat în Germania când avea 13 ani. Vorbitoare fluentă de germană, engleză şi franceză, ea a studiat economia la London School of Economic şi medicina la Hanovra, înainte de a intra în politică.
Un vechi şi apropiat aliat al cancelarului german Angela Merkel, ea este membră a Uniunii Creştin-Democrate (CDU) din 2005, an în care a intrat în guvern. De altfel, ea este singurul membru al executivului care a rămas în guvern în toate mandatele cancelarului Merkel.
Ursula von der Leyen este considerată o susţinătoare ferventă a cooperării militare în interiorul Uniunii Europene, evidenţiind „potenţialul Europei de a unifica şi de a promova pacea”. Numirea sa la Ministerul Apărării de la Berlin, în anul 2013, a fost oarecum neaşteptată şi a urmat unei perioade de trei luni de negocieri între CDU şi Partidul Social-Democrat german.
Din acel moment, popularitatea Ursulei von der Leyen în rândul opiniei publice germane a crescut rapid. În calitate de ministru al apărării, a susţinut constant o mai mare implicare a Germaniei în NATO.
Totuşi, în ultimii au apărut în presa germană relatări despre nereguli referitoare la cheltuirea bugetului militar. Ministerul pe care îl conduce a fost acuzat în 2018 de lipsă de transparenţă în acordarea unor contracte private în valoare de milioane de euro unor firme de consultanţă. Ea a recunoscut că au fost făcute unele erori în încredinţarea contractelor şi că au fost implementate noi măsuri pentru a se preveni situaţii similare.
Parlamentul European l-a ales preşedinte pe italianul Sassoli
Apelul lansat de preşedintele în exerciţiu al Consiliului European, Donald Tusk, ca Parlamentul European să aleagă la preşedinţia sa un reprezentant al socialiştilor europeni pare că a avut ecou, eurodeputaţii reuniţi la Strasbourg în sesiunea constitutivă alegându-l pe eurodeputatul social-democrat italian David-Maria Sassoli preşedintele său pentru următorii doi ani şi jumătate.
În al doilea tur, Sassoli a obţinut 345 de voturi, Jan Zahradil (Conservatorii şi Reformiştii Europeni) 160 de voturi, co-lidera grupului Verzilor, Ska Keller, 119 voturi, şi eurodeputata Sira Rego, din partea grupului GUE (extrema stângă) – 43 de voturi.
Fost jurnalist de televiziune, Sassoli urmează să servească pentru un termen de doi ani şi jumătate, după care restul mandatului va fi continuat de un reprezentant al PPE, notează politico.eu.
David Sassoli nu şi-a prezentat public candidatura înaintea încheierii Consiliului European extraordinar, în seara de 2 iulie. El face parte din Partidul Democrat italian, iar delegaţia sa este a doua cea mai mare din grupul europarlamentar S&D.
După ce i-a mulţumit fostului preşedinte al PE, conaţionalul său Antonio Tajani, pentru munca sa ”devotată” la conducerea instituţiei, Sassoli a ţinut un scurt discurs în plen în care a cerut Parlamentului, Consiliului şi Comisiei să „răspundă cu mai mult curaj cererilor cetăţenilor europeni”. De asemenea, el a pledat pentru „consolidarea procedurilor astfel încât Parlamentul să devină un protagonist al unei democraţii europene reale”.
„Parlamentul European va acţiona ca garant al independenţei cetăţenilor europeni”, a promis el.
Cetățeanul TV
