Președintele Klaus Iohannis a trimis[1] Curții Constituționale o sesizare de neconstituționalitate asupra legii care elimină taxa radio-TV. Deși legea vizează alte peste 100 de taxe și tarife ce se vor eliminate, taxa pentru serviciile publice de media este cea care a determinat decizia prezidențială. Președintele împinge, astfel, termenul de promulgare a legii fără a-și folosi (încă) “glonțul de argint” al veto-ului prezidențial.
Introdus la începutul lui octombrie, proiectul susținut de PSD era justificat prin despovărarea statului de administrarea unor taxe a căror colectare costă mai mult decât aduc ele la bugetele publice. Legitimitatea unei astfel de propuneri putea fi demonstrată doar în baza cifrelor: atâta cheltuim, atâta colectăm, ne dă cu minus, e mai bine fără taxe. În lipsa lor, potențialul electoral al demersului este evident, iar intenția populistă este ușor de ghicit: iată, popor, nu numai că îți dăm (majorări salariale, sporuri, pensii speciale, etc), dar te mai și scăpăm de dări.
Printre cele 100 de taxe și tarife a apărut, cu totul neașteptat, și taxa datorată pentru serviciile publice de media de către orice deținător de aparate radio sau TV. Cel puțin în cazul ei, argumentul costurilor colectării este fals. Statul nu cheltuie niciun ban pentru colectarea acestei taxe. Plata ei se face de către fiecare titular de contract de electricitate, odată cu plata facturii. În plus, pentru serviciul de a face această colectare posibilă și de a vira apoi banii spre cele două servicii publice de media, companiile furnizoare de electricitate percep comisioane care urcă până la 18%. Deci nu statul, ci noi suportăm povara colectării.
Altul trebuie să fi fost, atunci, motivul eliminării intempestive a acestei taxe. În locul taxei colectate de la public, legea propune finanțarea directă de la bugetul de stat. Una dintre explicațiile posibile este soluționarea rapidă și globală a situației financiare dezastruoase a Televiziunii Române, care are datorii de 150 de milioane de euro. Taxa radio-Tv (a cărei valoare este stabilită prin hotarâre de guvern) nu a mai fost modificată din 2003 (când a fost scăzută) și, în context electoral nimeni nu și-a asumat inițiativa creșterii ei. Totodată, managementul TVR (în formulele sale succesive) nu a demonstrat capacitatea de a rezolva criza fără aport de capital din afară. În aceste condiții, “absorbirea” la bugetul de stat a întregii instituții pare a fi o soluție contabil valabilă.
Inițiatorul legii, președintele PSD Liviu Dragnea, a prezentat Parlamentului cifre care, susține el, ar putea aduce televiziunii publice venituri bugetare mai mari decât cele din prezent. Singura problemă este că ele se referă la un buget care nu a fost încă nici măcar proiectat și că nu există nicio garanție că sumele generoase vehiculate de dl. Dragnea se vor regăsi în foma finală a bugetului. O altă problemă a acestui mecanism este că el se aplică în egală măsură radioului public, care are un excedent financiar și care ar avea mai mult de pierdut decât de câștigat din alimentarea de la bugetul de stat. În al treilea rând, această finanțare decisă direct, an de an, de către Parlament ar crește presiunile politice asupra celor două instituții, și așa acuzate în mod repetat de politizare și de partizanat politic la nivel editorial.
Discuția “cu sau fără taxă” pentru mediile publice este o temă validă și legitimă în orice societate democratică. Există modele de succes și într-o parte, și într-alta, așa cum există și eșecuri notabile. Mediile noastre publice funcționează după o lege din 1994, care nu mai reflectă societatea românească din – ca mâine! – 2020. O dezbatere serioasă despre serviciile publice de media, despre mandat public și finanțare, despre diferența dintre “abonament” (cost versus serviciu consumat), “taxă” (obigație fiscală) sau “contribuție” (cotă parte din venit pentru asigurarea unui serviciu public), despre responsabilitate față de public se impune cu necesitate.
Ceea ce nu trebuie să scăpăm din vedere este că bugetul de stat se constituie tot din taxele noastre. Prin taxa directă sau de la buget, tot noi plătim serviciie publice media. Ca atare, în calitatea noastră de contribuabili și cetățeni, trebuie să facem parte din această dezbatere.
Ah, da, să nu uităm! Existența serviciilor publice de media este prevăzută în Constituție și tratatul Uniunii Europene recunoaște rolul lor “direct legat” de nevoile democratice ale unei societăți. Deci nu le putem desființa. Nu ar fi atunci mai bine să le putem controla direct?
Ioana Avădani
Director executiv
Centrul pentru Jurnalism Independent
(Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului Civil Response to Clientelism in Media – MEDIA CIRCLE, co-finanțat de Comisia Europeană, prin Civil Society Facility – Media Freedom and Accountability Programme).
Cetățeanul TV
