Joi, 1 septembrie 2022, între orele 10,00 şi 11,00, pe bd. Libertăţii a avut loc o ceremonie militară cu ocazia a împlinirii a 145 ani de la momentul când primul evreu a devenit ofiţer în Armata Română.
Acum 145 de ani, Mauriciu Brociner, „eroul de la Grivița”, devenea primul ofițer evreu din Armata Română, însă avea să primească cetățenia română doi ani mai târziu, în 1879, figurând în capul listei celor 888 soldați evrei naturalizați în bloc pentru participarea la Războiul de Independență.
Evreii nu primiseră dreptul la cetățenie prin Constituția din 1866, iar serviciul militar nu era obligatoriu pentru ei. Cu toate acestea, participarea evreilor la războiul pentru obținerea independenței țării a fost remarcabilă.
Scrisoarea trimisă părinților săi de Mauriciu Brociner, după asaltul asupra redutei Grivița:
„Turnu Măgurele, Sâmbătă 3/15 Septembrie 1877
Ospiciul Independenței No. 2
Iubiți părinți!
Ieri v-am telegrafiat, că am fost adus rănit aici.
La 30 August, ziua onomastică a Majestății Sale Împăratul Alexandru II, era să se facă un atac general asupra Plevnei.
Regimentul nostru primise ordin de a deschide atacul contra fortului principal (Grivița). Eu deja primisem funcțiunea de ofițer, deși încă purtam uniforma de sergent. La 3 ore după amiaza se începu atacul; ai noștri se aflau între teamă și speranță. După darea comandei am înaintat cu un strigăt unanim de «ura!» la o distanță de 1 ½ – 2 kilometri spre fort, sub o ploaie deasă de glonțuri inamice.
Îndată după cei dintâi 20-30 de pași, am fost ușor rănit la brațul drept de un glonț. Încă nu băgai în seamă această rană, și pășeam înainte, animând ostașii (fără ca să mă laud cu aceasta) într-un mod energic până spre deal, unde am fost primiți de un foc violent de tunuri și de fuziladă.
Ostașii cădeau ca furnicile, însă se țineau cu mare bravură; și peste grămezile de cadavre pășeam înainte până spre fort.
Atâta curaj și hotărâre nu mă așteptam de la ostașii noștri și nici de la mine.
Din toate părțile ploua cu bombe și cu glonțuri, digijate de la inamicul, ce se ținea ascuns în șanțuri. Noi nu știam la care parte să ne îndreptăm mai întâi: pe lângă aceasta ne ajunsese trista știre: căpitanul Valter, care comandase batalionul nostru, căzuse, și încă alți ofițeri, cari erau destinați de a primi comanda.
Eu nu știam ce să încep a face. În fine, izbutii de a aduna câțiva din ostașii mei, spre a pătrunde cu dânșii în fort peste șanț, cu mine erau încă doi ofițeri, când deodată simții o lovitură violentă la piciorul drept și căzui pe jumătate fără simțire la pământ.
Când mă deșteptai și-mi examinai piciorul, văzui sângele curgând peste pantaloni.
Deodată auzii că se suna retragerea. Noi dar, cu tot curajul nostru, am fost respinși și trupele începură a se retrage. Atunci începui a mă gândi: Ce voi face când turcii mă vor găsi aici pe redută 10-15 pași aproape de șanțul lor? Mă vor tăia în bucăți, mă vor țepui și frige, așa cum au făcut și altor ofițeri care au rămas acolo?
Acest gând îmi inspiră puterea de a mă scula încă o dată și a mă târî după regimentul, ce deja se retrăsese. Astfel mersei șchiopătând, persecutat mereu de glonțurile inamice, o distanță de un kilometru, până în fine zării câțiva oameni de-ai serviciului sanitar, care mă conduseră până la ambulanță, unde mi se legară rănile și fui pus într-un car ce mă transportă la spitalul provizoriu a diviziunii.
Acolo doctorul Stavrescu și dr. Cociu îmi examinară rănile și găsiră că la braț era numai o simplă contuziune a unui glonț trecător, care în câteva zile se va tămădui. La picior însă, d-lor găsiră că glonțul a străpuns pulpa, fără ca să vatăme osul. Glonțul a intrat într-o parte și a trecut pe cealaltă.
Slavă Domnului că am scăpat numai cu atâta! Pericol nu este pentru mine, totuși nu pot fi restabilit înainte de 3-4 săptămâni.
Ai noștri avură la 3 August 2.000 de răniți și morți între care 40 de ofițeri.
Numai la batalionul I al regimentului nostru au fost 5 ofițeri morți, între care și căpitanul Valter (Ușoară să-i fie țărâna!). Se vedea cum turcii l-au ridicat în sus pe baionetele lor. 6 ofițeri răniți între care sunt numărat și eu.
Actualmente mă regăsesc la spitalul independenței care e dirijat de doamnele Rosetti și Cantacuzino.
Voiajul la București nu-l pot întreprinde mai înainte de a mă vedea astfel restabilit, încât să-mi fie posibil de a putea face drumul până la Slatina în trăsură.
Așadar joi, cel mult la finele săptămânii voi pleca.
Duminică, înainte de amiază
Azi dimineață am primit telegrama d-v. Nu este necesar ca mama să vie la București, nefiind periculos bolnav. Când voi avea fericirea de a mă găsi în cercul familiei, vă voi istorisi în câte pericole m-am aflat.
Pentru acuma însă destul. Scuzați scrierea mea, căci aceste rânduri le scriu șezând culcat.
Fiți de tot fără griji. Noi avem aici medici buni și bună căutare.
Mâine mi se pare că trebuie să fie Yom-Kippur. Vă doresc taneth ușor și vă salut din inimă.
Al d-voastră Mauriciu
P.S. – Nu mai sunt sergent, ci sublocotenentul Brociner.”
Născut la 15 iulie 1855 la Iași, Mauriciu Brociner a urmat studii de comerț la Viena, iar la întoarcerea în România s-a înrolat ca voluntar în armata română, primind gradul de sergent.
În campania din 1877-1878, a participat ca sublocotenent la asaltul asupra Griviței, sub comanda căpitanului Valter Mărăcineanu. A fost decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler și avansat ofițer în Regimentul 8 de linie. A mai fost distins cu Ordinul rus „Crucea Sfântului Stanislav”, cu spada și Virtutea militară clasa I. În 1896, în timpul unei vizite în România, regele Serbiei, Alexandru, i-a conferit lui Mauriuciu Brociner ordinul Iakova, gradul de comandor.
În slujba Casei Regale
După vindecarea rănilor, a fost fost numit director al Cancelariei Casei Regale, funcție în care a activat timp de 38 de ani.
În perioada interbelică, o lungă perioadă de timp, a deținut funcția de secretar al reginei Maria. În 1937, la parada organizată pentru celebrarea a 60 de ani de la Războiul de Independență, a defilat în fruntea veteranilor din 1877, având aproape 90 de ani.
Cu toate acestea, a fost afectat de efectele legilor antisemite din anii 1940-1944, fiind printre veteranii de război care nu a beneficiat de penisie.
A murit pe 18 iulie 1946, la București.
Cetățeanul TV
