Cu toate că este operat, în majoritatea lui, de firme private, transportul în comun din Londra funcționează ceas. Operatorii privați și cei de stat sunt coordonați de autoritatea metropolitană, denumită Transport For London și astfel totul devine unitar. La București, unde și RATB, și Metrorex aparțin statului (una fiind în subordinea Consiliului General al Municipiului București, cealaltă în cea a Ministerului Transporturilor), cuvântul de ordine este haosul. Între noi fie vorba, și la Roma e cam aceeași situație.
Nu mai fusesem de ceva vreme la Londra și niciodată nu aterizasem pe Aeroportul Stansted. Eram cam dezorientat, fiind conștient din capul locului că sunt destul de departe de locul din Londra un trebuia să ajung – undeva în inelul 4 al metropolei (Londra este structurată pe mai multe inele concentrice, de la zona 1, unde se află și City-ul, la zona 5, la periferie).
Și mai știam că pe malurile Tamisei transportul public nu este operat numai de firme de stat, ci și de numeroase trenuri aparținând unor companii private. Ei bine, a fost mult mai simplu decât m-am așteptat.
M-am dus la subsolul aeroportului, acolo de unde pleacă trenul Stansted Express către centrul Londrei, mai exact Liverpool Street, și am întrebat cum pot să ajung la gara Winchmore Hill din interiorul aglomerării urbane. Operatorul de la ghișeu a inclus coordonatele în calculator, după care mi-a înmânat ceva ce semăna cu un bon fiscal. Era itinerarul meu, pas cu pas și minut cu minut.
Itinerarul, calculat la minut
Trebuia să iau trenul operat de compania privată Greater Anglia până la Tottenham Hale. De acolo luam metroul două stații, până la Finsbury Park. În fine, de aici luam alt tren, de această dată operat de o altă companie privată, Great Northern, până la Winchmore Hill, unde ar fi trebuit să fie la ora 15,16. Fix!
Neîncrezător că va merge totul chiar ceas, am cumpărat bilete. Primul șoc – toată distrația asta pentru trei persoane m-a constat 48 de lire! Cam scump, mi-am zis, și m-am suit în tren. Ei bine, am urmat indicațiile de pe itinerarul ce-mi fusese înmânat la subsolul aeroportului și am ajuns la Wincmore Hill la ora 15,16, nici mai devreme, nici mai târziu.
Morala este că un transport de calitate costă. Ce e ieftin, ca în București, unde tariful unei călătorii cu mijloacele de transport de suprafață a rămas încremenit de ani întregi la 1,3 lei, e de proastă calitate.
În Londra, biletul pentru o singură călătorie costă două lire. Și nu numai în capitalele europene transportul este mai scump ca la București, ci și în toate celelalte orașe din țară, de la Constanța la Craiova și de la Galați la Arad.
Citește și: Transportul bucureştean, indecent de ieftin
Londra este străbătută atât de o vastă rețea de metrou, cât și de numeroase linii urbane de cale ferată, care fac legătura între suburbii, cartierele metropolei și zona centrală. Sunt și trenuri clasice (automotoare electrice), dar și sistemul DLR, care circulă fără mecanic.
Benzile de autobuz, respectate cu sfințenie
Pe de altă parte, nici transportul de suprafață nu întâmpină prea mari obstacole. În centrul Londrei, acolo unde, ca în orice aglomerare urbană (inclusiv București), există predispoziția de a se forma ambuteiaje, accesul este permis doar contra cost.
Citește și: Benzile de autobuz, blocate de autoturisme
Vrei să intri cu mașina în centru, plătește așa-numita „congestion tax”, în valoare de 11,5 lire pe zi. În plus, mai trebuie să plătești și parcarea, care costă 3-4 lire pe oră. Parcă nu prea-ți convine să te duci cu mașina la serviciu în atari condiții.
În plus, pe toate străzile principale, banda de autobuz este delimitată clar. Nu ca la Paris, cu borduri, ci cu o simplă linie trasată cu vopsea pe asfalt. Diferența față de București, unde pe câteva bulevarde sunt astfel de benzi, ocupate de autoturisme, este că la Londra nimănui nu-i trece prin cap s-o ia cu mașina pe acolo. Pentru simplul motiv că riști o amendă de câteva sute de lire.
În Underground nu ai semnal pe mobil
Spuneam că transportul în comun în Londra funcționează ireproșabil. Și totuși, sunt câteva aspecte la care Bucureștiul „ia fața” metropolei britanice. Nicăieri în metroul din Londra (London Underground) nu ai semnal pe telefonul mobil, în timp ce la București ai până și internet 4G la liber.
Trenurile de metrou sunt la București de generație mult mai nouă decât cele de la Londra (care sunt fabricate în anii 90, în majoritatea lor). La noi, trenurile sunt de la începutul anil 2000 sau chiar de anul acesta (cele de pe magistrala 2, fabricate de spaniolii de la CAF). Excepție fac doar trenurile fabricate în anii 70 la Întreprinderea de Vagoane Arad, care sunt însă din ce în ce mai rare, ele fiind retrase treptat din circulație.
În altă ordine de idei, stațiile de metrou din Londra sunt mult mai mici, mai înghesuite ca la București. Ce-i drept, nici nu e nevoie de mai mult spațiu, pentru că aici nimeni nu așteaptă 10-12 minute să vină un tren de metrou. Cine are nevoie de spații vaste când stația de metrou este numai un loc de tranzit?
La Roma, cam ca la București
Peste tot în capitalele europene, transportul în comun este organizat cu precizie. Există o singură excepție în vestul continentului, și anume Roma. De fapt, de aici ne tragem și noi, așa că nu este de mirare că transportul public este sub orice critică și în Cetatea Eternă.
La Roma, stai în stațiile de autobuz chiar și 20 de minute, bilete cumpără doar turiștii, localnicii făcând „blatul”, ca la noi, iar metroul nu are decât două magistrale în cruce, care se intersectează la gara centrală, Termini.
Cetățeanul TV
